Absenteismul şcolar poate fi definit ca o problemă socială explicată din ce în ce mai des drept o caracteristică socio-culturală a mediului din care provine elevul, caracterizată prin conduită evazionistă, stabilă, permanentă, cronică ce reflectă atitudinea structurată a lipsei de interes, motivaţie, şi încredere în educaţia şcolară. Fuga de la ore este o problemă predominant emoţională (conduită de tip evazionist, o formă de evadare fizică şi psihologică din situaţia percepută ca traumatizantă).

Absenteismul poate fi o formă de manifestare a devianţei şcolare (semnal tardiv al existenţei unor probleme). Poate semnala şi reducerea ataşamentului şi a integrării, identificare scăzută cu obiectivele şi aspiraţiile grupului de elevi. Absenteismul este folosit de elevi ca o formă de agresiune pasivă împotriva şcolii, fără a le mai fi frică de posibilele pedepse ce ar surveni atât din partea conducerii instituţiei, cât şi a părinţilor.

Absenteismul este primul factor asociat în mod direct cu abandonul şcolar. Este prezent mai frecvent în mediul urban, în cadrul familiilor sărace. În general, cei care ajung să abandoneze şcoala sunt elevii care învaţă la şcoli profesionale. 

Studiile de specialitate indică următoarele tipuri de absenteism:

• absenteism selectiv (fuga de la şcoală este frecventă la o singură disciplină sau doar la câteva discipline);

• absenteism generalizat (fuga de la şcoală este frecventă şi generalizată, prefigurează abandonul şcolar);

• căutarea singurătăţii (reacţie la tensiunea puternică intra- sau interpersonală);

• dorinţa de a fi cu partenerul (la adolescenţi);

• dorinţa de apartenenţă la grup (,,ritualuri de iniţiere’’);

• atitudine defensivă faţă de autoritatea unui sistem;

Semnificaţiile psihosociale ale fugii de la şcoală sunt funcţia de separare sau de individualizare, mai ales la adolescenţi. Pentru a putea lua măsurile optime de prevenire a absenteismului, care este de altfel primul pas spre abandonul şcolar este necesară cunoaşterea cauzelor care pot genera în rândul elevilor acest fenomen:

1. Cauze care ţin de personalitatea şi starea de sănătate a elevului: motivaţie şcolară scăzută, lipsă de interes, încredere scăzută în educaţia şcolară, oboseală, anxietate, autoeficacitate scăzută, imagine de sine deteriorată, sentimente de inferioritate, abilităţi sociale reduse, pasivitate; refuzul de a adera la o alegere făcută de alţii (reacţie la presiunea exercitată de dorinţele adulţilor);

2. Cauze care ţin de familie, condiţiile socio-economice ale familiei: sărăcia, stil parental indiferent, neglijent, familii dizarmonice, părinţi foarte ocupaţi sau plecaţi în străinătate;

3. Cauze care ţin de contextul şcolar specific (inclusiv relaţia profesor-elev): presiunea grupului, supraîncărcarea şcolară, comunicarea defectuoasă elev-profesor (ironizarea, umilirea elevului), evaluarea subiectivă, frica de evaluare, conflict cu colegii, practici educative percepute de elevi ca fiind nedrepte, frustrante, incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de învăţare şi oferta educaţională a şcolii; formă de apărare împotriva disciplinei excesiv de rigidă şi severă, politici proabsenteiste ale şcolii la elevii din clasele terminale foarte importantă este şi variabila vârstă.

Pentru a evidenţia importanţa unora dintre cauzele absenteismului, ca fenomen de inadaptare şcolară, vom analiza pe scurt câteva dintre acestea:

1. Condiţia socială a elevilor – Hersov şi Berg (1994) arată clar importanţa vârstei, sexului şi a condiţiilor sociale în determinarea tendinţelor la absenţe nejustificate de la şcoală. Condiţiile sociale sunt într-adevăr o posibilă cauză majoră a absenteismului atât pentru copiii din medii dezavantajate (fie nu cunosc bine limba, fie nu au situaţia materială care să-i asigure o participare permanentă şi activă la activităţile şcolare, fie sunt izolaţi socio-geografic şi nu au acces uşor la şcoală), dar nu trebuie neglijate şi extrema cealaltă, a copiilor din medii foarte bine situate material, care nu consideră importantă şcoala, sau cred că banii părinţilor pot rezolva orice, chiar şi motivarea absenţelor.

2. Relaţiile şi componenţa familiei – ca mediu educativ şi facilitator sau responsabil de frecventarea şcolii de către copii, familia poate fi una din cauzele absenteismului. Ca mediu educativ, familia poate avea carenţe tocmai în partea educaţiei făcută pentru dezvoltarea intelectuală a copilului (necesitatea şcolii pentru dezvoltarea personală). Ca mediu responsabil de asigurare a şcolarizării copilului, familiile pot fi de multe ori cauze pentru absenteism din următoarele motive:

– folosesc copiii ca forţă de muncă acasă şi atunci determină sau încurajează absenteismul;

– indiferenţa faţă de educaţia şcolară conduce la imprimarea unor atitudini negative;

– incapacitatea de a asigura material participarea copilului la şcoală (procurarea rechizitelor, plata navetei, asigurarea igienei, a vestimentaţiei, lipsa locului de studiu în mediul familial);

– structura familiei, supravegherea precară a copiilor pot genera absenteism;

– utilizarea pedepselor sau recompenselor extreme pentru reuşitele sau eşecurile de la şcoală;

– supraîncărcarea programului educativ al copiilor în funcţie de aspiraţiile părinţilor, care proiectează viitorul copiilor conform dorinţelor lor neîmplinite.

Ce am putea face la nivel de familie, şcoală, dar şi de comunitate pentru a reduce nivelul absenteismului şcolar?

– Comunică permanent cu copilul tău;

– Păstrează o relaţie de comunicare cu cel puţin un profesor de la şcoala în care învaţă copilul. Poţi face acest lucru prin intermediul grupului de discuţii al clasei copilului tău. Afli care sunt ultimele noutăţi din viaţa clasei, ce probleme întâmpină alţi părinţi şi ce soluţii găsesc, dar poţi contacta şi prin mesaje private profesorii, pentru a afla informaţii despre cum se descurcă la şcoală copilul. Creează grupul de discuţie al clasei copilului tău;

– Nu evita să mergi la şedinţele cu părinţii doar din cauza notelor proaste şi a numărului de absenţe prea multe;

– Nu încerca să găseşti o scuză faţă de alţii pentru absenţele copilului tău. Acceptă realitatea şi încearcă să te gândeşti de-acum încolo ce poţi să faci pentru ca lucrurile să se schimbe;

– Foloseşte pedeapsa numai dacă este absolut necesar, dar nu ca pe o modalitate de a-ţi exprima furia cauzată de şedinţa cu părinţii sau de aflarea rezultatelor şcolare ale copilului;

– Ar fi utile programe realizate la nivel şcolar, dar şi al comunităţii în care actorii principali să fie părinţii şi copiii. Temele dezbătute şi pe baza cărora ar putea lucra foarte bine ar putea fi din domeniul: influenţa prietenilor de aceeaşi vârstă, abilităţi de comunicare, legătura şcoală-familie; a vedea şcoala mai mult decât ca pe o instituţie, o componentă cheie din viaţa copilului alături de familie, părinţii şi copiii, învăţarea unor tehnici de managementul timpului, grupuri de suport pentru cei care au abandonat şcoala etc.;

În scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen se pot lua următoarele măsuri:

– realizarea unui parteneriat între şcoală şi familie – legătura părinţilor cu şcoala, cu profesorii;

– intervenţia familiei în educarea copilului – asigurarea frecventării zilnice a programului;

– discuţii cu elevul pentru identificarea cauzelor insuccesului şcolar, insucces şcolar datorat neadaptării la mediul şcolar din care face parte;

– cunoaşterea anturajului copiilor, întrucât acesta joacă un rol foarte important în delimitarea succesului sau insuccesului şcolar deoarece grupul de prieteni (extrafamilial) influenţează aspiraţiile şcolare şi profesionale ale elevului;

– atitudine caracterizată prin afecţiune şi înţelegere ce conduce la crearea unui climat educativ stenic, în care buna dispoziţie şi încrederea reciprocă se răsfrâng pozitiv asupra activităţii de învăţare prin intermediul factorilor motivaţionali întreţinuţi de laudele şi încurajările care predomină;

– cooperarea părinţilor cu dirigintele; supravegherea discretă a prezenţei elevului la şcoală, legătura permanentă cu dirigintele (reacţiile negative ale şcolii şi ale familiei întreţin mecanismele de apărare ale elevului, creând un cerc vicios, în care, la limită, abandonul tinde să fie văzut de elev ca unică soluţie pentru ,,rezolvarea’’ problemei).

Cauzele abandonului școlar sunt multiple, poate fi vorba fie de inadaptarea elevului la activitatea de învățare, fie de inadaptarea școlii la factorii interni (psihologici) și/sau externi (scocioeconomici, socioculturali) ai copilului.

Copilul are nevoie de suport emoțional susținut, de siguranță și de apartenență la grup. Orice dezechilibru al stării emoționale a copilului îl dezorientează și îl descurajează atunci când trebuie să depună un efort semnificativ în ceea ce privește activitățile școlare. Un copil care resimte un disconfort în plan fizic, psihic sau emoțional poate manifesta, la un moment dat, tendința de a abandona școala. Copilul care abandonează școala poate fi descris astfel:

•îi lipsește motivația şcolară;

• are dificultăți de învățare;

• are o rată a absenteismului mare;

• are rezultate școlare slabe;

• are imagine de sine scăzută;

• este izolat față de colegi;

• îi lipsesc achizițiile în zona autocunoaşterii;

• este incapabil să se adapteze la mediul şcolar;

• are o lipsă reală a unui suport şcolar;

• manifestă dezechilibru emoțional survenit în urma absenței părinților de acasă sau a lipsei unui control parental;

• cerințe educaționale speciale;

• stare de sănătate precară;

• manifestă comportamente deviante (agresivitate fizică și verbală, tendința de vagabondaj, vandalism, consum de tutun, alcool sau alte substanțe interzise);

• provine din medii sociale sărace;

• lipsa unui model educațional din familie;

Pentru fiecare copil, părintele sau persoana în grija căruia se află copilul sunt primii „profesori”. Adulții care îngrijesc copilul trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.

Familia poate contribui la reducerea ratei de abandon școlar prin:

• asigurarea unor condiţii socio-economice cât mai bune (asigurarea hranei zilnice şi a pacheţelului cu mâncare pentru şcoală, a îmbrăcămintei şi încălţămintei, a condiţiilor locative necesare studiului, a materialelor educaționale necesare);

• asigurarea unei echilibru emoțional, a sentimentului de apartenență și sprijin necondiţionat;

• crearea unui climat familial adecvat, asigurarea unui mediu favorabil dezvoltării şi învăţării, cu scopul de a pregăti copilul pentru existenţa independentă și viața de adult dându-i repere pe care să le urmeze;

• schimbarea mentalității vis-a-vis de acţiunile şi nevoile sociale, de modalitatea de raportare la mediul înconjurător al copilului;

• atitudine pozitivă a adulților din apropierea copilului față de educația acestuia;

• control parental direct și activ în viața copiilor;

• limitarea prestării unor activități lucrative în gospodărie sau în afara acesteia;

• control asupra activităţii copiilor în timpul liber;

• acordarea ajutorului la învăţătură din partea părinţilor/tutorilor să fie cât mai mare;

• prezența părintelui/părinților în viața copilului;

Efectele absenteismului sunt de natură complexă, conducând pe lângă pierderi din sistemul de cunoştinţe, la tentaţii de comportamente delicvente, conflicte cu părinţii şi chiar grupul de prieteni, insuccese repetate sau eşecuri şcolare până la abandonul şcolar, ca ultimă instanţă a absenteismului. Însă efectul pe termen lung este inadaptarea socio-profesională generată de insuficienta pregătire, sau nefinalizarea studiilor, cu repercusiuni asupra imaginii de sine şi implicit a stimei de sine, care într-un final pot fi generatoare de boli psihice, deci de randament social scăzut. Absenteismul poate deveni la rândul lui cauză a unor efecte negative atât pentru persoana în cauză (pe termen scurt, mediu şi lung), cât şi pentru mediul copilului care recurge la acest comportament. Familia poate fi grav afectată de decizia copilului de a absenta (cu referire specifică la absenteismul voluntar, fără ştirea părinţilor), deteriorându-se relaţiile cu copilul în primul rând, apoi apărând tensiuni între părinţi, iar ca efect final poate determina chiar dezorganizarea familiei. Lacunara pregătire, şi insuficienta dezvoltare a abilităţilor poate modifica nivelul de aspiraţii, limitând o viitoare dezvoltare plenară şi completă a tânărului. Toate acestea vor afecta pe termen lung integrarea socio-profesională a tânărului şi mai târziu a adultului. Cauza principală generatoare de absenteism, este în sine considerată o caracteristică a adolescenţei. Aceasta este incapacitatea adolescentului de a anticipa consecinţele faptelor sale.

O bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia înţelege bine rolul şcolii, acela de a fi principalul izvor de cultură şi factor de civilizaţie, iar şcoala vede în familie un aliat, un colaborator sincer, direct interesat de întregul proces instructiv-educativ.

Dascălii trebuie să găsească mijloace de a comunica şi evidenţia experienţele evolutive ale copiilor la şcoală, trebuie să pregătească un flux constant de informaţii de calitate îndreptate spre părinţi, astfel încât să-i determine să-şi reexamineze atitudinile faţă de rolul de părinte şi opiniile despre experienţele prin care trec copiii şi să abordeze mult mai preocupaţi întreaga experienţă şcolară.

Bibliografie:

1. Băran-Pescaru, Adina, 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti;

2. Moisin, Anton, 2007, Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;

3. Van Pelt, Nancy, 2002, Secretele părintelui deplin, Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti;

4. Vrăjmaş, Anca, 2001, Consilierea părinţilor, Editura Polirom, Iaşi.